Monkey Island

Preambul: Imi bag pula in el wordpress si cine mortii ma-sii l-a facut. ma chinui de o juma de ora sa aranjez niste rahaturi de poze. Mi-a pierit tot cheful de a mai scrie. Noroc ca l-am scris deja. Numai ca nu le pot aranja nicicum, sa stea dracu’ textul intre poze nu alaturi. Caca-m-as pe el wordpress.

Ca mare iubitor al genului adventure mi-am zis ca ar fi timpul să joc toată seria Monkey Island, fiindcă n-am avut ocazia spre ruşinea mea. Numai că, după ce am văzut că primul joc din serie a apărut în ’90, am început să dau inapoi. Adică, un joc din ‘90 ? O să pot eu să joc aşa ceva ? Nu înţelegeţi greşit, nu m-am născut cu DirectX 10 în ochi, numai că anumite jocuri mai vechi nu mai intră.

Fac rost de un DVD care are toate jocurile din serie, în plus o grămadă de chestii: walkthrough-uri, coloanele sonore, partituri, jocuri făcute de fani, o grămadă de poze, etc.

Monkey Island 1, sau mai bine zis “The Secret of The Mokey Island” se găseşte pe DVD în trei variante:

- versiunea originală pe dischetă cu grafică EGA pe 16 culori şi sunet pe speaker-ul PC-ului

- versiunea pe dischetă cu grafică VGA pe 256 culori şi sunet MIDI

- versiunea restructurată pe CD cu grafică VGA optimizată, un inventar grafic (ca şi în Mokey Island 2) şi coloană sonoră reînregistrată.

Mă gândeam că o să instalez versiunile mai vechi doar de dragul de a le vedea dar n-o să insist, ci o să joc versiunea a treia.

Şi am instalat prima versiune şi… m-am îndrăgostit pe loc. Mă uitam şi nu-mi venea să cred ce minunăţie au făcut cei de la Lucasfilm Games folosind doar 16 culori. Când a început şi coloana sonoră pe speaker mi s-a făcut pielea de găină. Apoi începe jocul şi vine personajul principal la unu’ şi zice ceva de genul:

“Bună, sunt Guybrush Threepwood şi vreau să devin pirat”,

am fost pe spate de râs. Nu ştiu dacă s-a vrut a fi comică faza, dar pe parcurs sunt diverse momente comice, mai ales când vorbesc cu un grup de piraţi, şi se ceartă între ei, ba îşi mai şi trag câte una.

Apoi mi-am zis să fac şi nişte poze da n-am reuşit nicicum până nu mi-a dat Chiperiu DOSBox. Mă enervase la început că nu ştiu de ce (DOSBox-ul mă enervase) când am rulat jocul din el, s-a pornit sunetul pe MIDI. Noroc că am găsit un fişier dosbox.conf  şi am făcut nişte modificări şi am reuşit să-l fac să meargă pe speaker. Ori joc varianta originală, ori ce puii mei ?

Uitaţi-vă şi voi ce frumos se vede lumina de la ferestre . În zona asta a oraşului luminile se aprind şi se sting (aleator, cred), la fel, există oameni care din când în când ies de pe o uşă şi intră pe alta. Mă gândesc că încă de pe vremea aia exista o doză de realism în joc.

Minunăţie de hartă Te şi arată cum te deplasezi pe ea:

Am înţeles că jocul acesta este primul care a folosit scalarea personajelor, adică modificarea mărimi acestora în funcţie de poziţia lor pe ecran. Acest procedeu ajută la crearea impresiei de adâncime. Am înregistrat puţin din joc să vedeţi cum arată:

Problema de engleza

De cateva zile sunt cufundat intr-un joc. Intr-un puzzle trebuie sa desenez anumite simboluri. Simbolurile vor fi desenate pe sectiuni ale celor 3 pereti ai unei incaperi. Pe peretele din spatele meu nu desenez nimic.

Sunt curios daca am inteles eu bine sau nu. Adica ori sunt eu idiot ori cei care au facut jocul. (de fapt cei care l-au tradus din franceza)
Am si facut o imagine cu privire de sus si am numerotat sectiunile peretilor. Eu(adica ovalul din desen) ma aflu cu fata la pereti si cu spatele la intrare.
As vrea sa-mi spuneti unde(in care sectiune) credeti ca trebuie desenat sarpele, avand in vedere textul:

“The serpent should be on the far left coming from the entryway”

Puteti sa folositi pollul de mai jos.

Va multumesc pentru colaborare. Poate dau o bere cand ne vedem

Benoît Sokal – Paradise

Gen: Adventure de tip point and click 3rd person
Anul apariţiei: 2006

Când aud de studioul White Birds mă gândesc automat la Benoît Sokal. Când aud de Benoît Sokal mă gândesc automat la Syberia (I şi II). Ei bine, dacă tot mi-am zis că o să joc toate jocurile lui, pentru că îmi place imaginaţia lui bogată deşi nu sunt mereu de acord cum îşi pune ideile în practică, am ajuns la Paradise.

Fiind băiet la Africa visam.

De mic copil Benoît Sokal a fost fascinat de Africa şi de misterele ei. Auzea mereu poveşti despre acest continent numit sălbaticul Congo. Această fascinaţie nu s-a stins odată cu trecerea anilor şi s-a concretizat într-o nuvelă iar mai târziu în acest joc. Personajul principal al jocului este Ann Smith o studentă din Geneva. Aceasta află că tatăl ei, Rodon împăratul Mauraniei este foarte bolnav. Se hotăreşte să meargă pe tărămul african dar avionul ei este dărâmat de rebeli. Este salvată şi se trezeşte în palatul unui prinţ dar memoria îi este afectată şi nu-şi aminteşte nici cum o cheamă nici de ce a venit în Africa.

Vii la pescuit mâine? Cum unde ? La nisipuri.

Când am început jocul nu înţelegeam nimic, la fel ca şi Ann Smith. M-am trezit în acel palat, lumea nu prea era încântată de mine, mai ales femeile din harem care îşi cam dădeau aere şi nu aveau chef de întrebări. Când am zis “mine” m-am referit la personajul principal că eu aş fi făcut furori şi m-ar fi alergat ca pe Don Juan de Marco. Găsisem câteva personaje cu care să dialoghez dar nu m-au lămurit prea mult. Cel puţin la început. Apoi am găsit destule maşinării şi nu înţelegeam ce-i cu ele. Şi când să mă apuce nervii şi să cobor toţi sfinţii sau să urc toţi dracii neuronul meu mi-a tras nişte palme şi dacă putea să vorbească îmi zicea ceva de genul: “Eşti bou, sau ce ai ?”. Astfel mi-am adus aminte ce enervat am fost că în Sinking Island au cam lipsit puzzle-urile, şi m-am calmat. Uşor, uşor am început să înţeleg ce se întămplă, povesetea urmând să se contureze foarte frumos până la finalul jocului. Mi-a plăcut foarte mult că se creau şi momente de suspans şi nu de puţine ori s-a întâmplat să simţi că nu poţi avea încredere în nimeni.

Dacă tot am adus vorba de puzzle-uri trebuie să menţionez că se găsesc din abundenţă, la tot pasul. Şi pe lângă faptul că sunt multe nu simţi deloc, dar deloc nici o fărâmă de repetivitate. Cel puţin eu nu am simţit. Gradul de dificultate diferă de la foarte uşor, în sensul că ştii exact ce trebuie să faci şi ştii şi cum să faci, la mediu când eşti ajutat de diverse personaje şi ai habar ce ar trebui să faci până la ceva mai greu când nu prea ai habar ce trebuie să faci şi nu te ajută nimeni sau nu ai vreun manual de utilizare. De ce zic “ceva mai greu” pentru că nu mi s-au părut extrem de grele şi chiar când erau pe sistemul “uuuu, what this button do ?” am luat-o pe bâjbâitea şi m-am descurcat. B. Sokal şi-a lăsat imaginaţia să zboare şi găseşti de-a lungul jocului de la clasicele panouri de comandă, la traversarea unei bălţi sărind de pe nufăr pe nufăr sau pescuitul unor vieţuitoare în nisip. Poate nu ar fi trebuit să dau exemple dar nu m-am putut abţine.

Zi şi tu ceva !

Sistemul de dialog mi s-a părut puţin ciudat. Mă apucam să vorbesc cu cineva şi dintr-o dată ţipa la mine cu toate că îmi răspunsese la întrebări până atunci. Automat m-am gândit la bug-uri. Asta până am citit în manualul jocului despre sistemul de dialog. Sistemul de dialog din joc măsoară simpatia pe care o are un NPC (non-player characters) faţă de Ann Smith. Astfel dacă cineva e într-una din zilele acelea nu o să aibă chef să-ţi răspundă la întrebări şi va trebui să mai aştepţi până se va simţi mai bine. Sau să faci ceva care să-l/s-o binedispună. Cam asta scrie la carte. În realitate pare ceva mai haotic. Îţi apar cuvintele despre care poţi să întrebi interlocutorul. Dacă poţi să selectezi unul din cuvinte îţi răspunde, dacă nu atunci face urât. Dar am păţit ca atunci când nu puteam întreba ceva, după ce am adresat întrebări despre alte subiecte, am putut reveni la subiectul iniţial. Dar dialogurile nu sunt aşa importante, în sensul că nu trebuie să discuţi şapte ani ca să afli două lucruri. Ăsta este un lucru pe care l-am plăcut la joc, adică vorba lungă… plictisirea jucătorului (cum se întămplă în Sinking Island).

Mamăăă câta Maurania !

V-am zis că m-am trezit în palat. Apoi am reuşit să merg în gradina palatului, apoi în oraş, apoi în junglă şi într-un sat aerian şi credeţi-mă mi s-a întămplat nu de puţine ori să mă pierd. Şi asta e de bine. Adică există în joc locaţii multe şi diverse. Şi ce locaţii ! Încă de la începutul jocului afli că Maurania este situată în inima Africii fiind un tărâm izolat. Din acest motiv aici flora este ieşită din comun. La fel şi fauna. Poţi găsi diverse ciudăţenii cum ar fi porcul grădinar, broaşte care trăiesc în nisip sau struţo-cămile domesticite. Locaţiile din natură sunt minunate, chiar arată ca un paradis. În schimb unde este metal este automat şi rugină. Avand în vedere cătă rugină era în Syberia nu se puteau lipsi de ea nici în Paradise. Nu m-a deranjat, dar amintesc de ea pentru că mă mai opream din joc şi admiram texturile.La un moment dat îmi venea să fac poze la fiecare schimbare de cadru aşa de mult mi-a plăcut grafica din joc. Bineînţeles au fost şi lucruri care m-au deranjat. Uneori locaţiile arătau de parcă ar fi fost desenate cu creioane colorate. Ploaia era realistă mai puţin picurii care săreau din iarbă. Eu n-am văzut aşa ceva în viaţa mea, parcă erau licurici ţopăitori. Poate n-am fost eu prea atent dar cu prima ocazie o să privesc cum sar picurii de ploaie din iarba umedă.

Leopardul

Meniul principal arată ca o cuşcă. Cuşcă în care se află inchis un leopard negru, şi care face urât. Mi-a plăcut foarte multa ideea asta, leopardul este foarte bine realizat, la un moment dat ai impresia că iese din monitor şi te sperii de el. În joc el este un personaj foarte important care ajută la conturarea poveştii. B. Sokal s-a gândit să-l facă şi pe el vedetă. Astfel de fiecare dată când adoarme Ann sau îşi pierde conştiinţa, îl visează pe leopard şi te poţi juca cu el. Mi s-a părut ceva interesant până am observat că-i cam degeaba. Adică te plimbi de colo colo şi când te plictiseşti dai ESCAPE şi continui jocul. Odată mi-am zis să merg cu el să văd ce se întâmplă şi am ajuns până unde ar fi trebuit să se afle când continuam jocul. Adică ori dădeam ESCAPE şi continuam jocul iar leopardul se afla la locul lui, ori mă jucam cu el până îl duceam la locul lui. Ar fi putut dezvolta ideea asta de a te juca cu leopardul adică să facă şi el ceva nu numai să se plimbe. Ca să nu mai zic că deplasarea lui e cam greoaie.

A bug-ui sau a nu bug-ui.

Îmi aduc aminte de un epsiod de acum mai bine de 10 ani cănd am mers la un prieten care avea calculator (şi încă ce calculator – avea cd-rom cu viteză de citire 4x – rupere ce mai) şi m-am jucat puţin Lara Croft. Pardon, Tomb Raider, că uitasem cum îi zice jocului. Şi într-un nivel trebuia să dobori o acvilă. Nu mai ştiu ori am împuşcat-o ori ce i-oi fi făcut că a căzut lată cu aripile crăcănate. De fapt a căzut până a atins cu aripa o stăncă şi a rămas aşa în aer. Atunci am auzit pentru prima dată de noţiunea de “bug”. În revista Level pe care o citesc există o rubrică cu bug-uri şi majoritatea sunt grafice. Bug-urile grafice pentru mine sunt frecţie la piciorul de lemn. Adică e frumos să nu existe, deşi atunci n-ar mai avea unii de ce să râdă, dar sunt alte tipuri de bug-uri mult mai enervante. Şi să dau exemple la Paradise. Primul lucru de care m-am lovit a fost algoritmul de pathfinding – acel algoritm care ajută ca o chestie umblătoare din joc să ajungă din punctul A în punctul B ocolind orice obstacol întâlneşte în cale. Nu vreau să vorbesc de faptul că de multe ori Ann trecea pur şi simplu prin alte personaje, că nu asta m-a deranjat. Ci de faptul că de multe ori rămânea blocată. Mai ales când vroiam să fac trecerea dintr-o zonă în alta. Şi trebuia să o mut de acolo şi să încerc din nou să o deplasez. Şi chestia asta devenea din ce în ce mai enervantă mai ales când cunoşteai locaţia curentă destul de bine şi te grabeai să ajungi dintr-o zonă în alta trecănd prin mai multe zone. Alt lucru care m-a enervat foarte tare a fost că mi s-a întămplat la un moment dat să nu pot să accesez nimic din meniu. Am crezut că n-o să mai pot continua jocul. L-am restartat şi… la fel. Apoi am început să umblu cu pointerul şoarecelui peste fiecare obiect din meniu până când am găsit ca prin minune unul pe care puteam să-l iau şi şi-a dat drumul şi pentru celelalte obiecte. Pe lângă astea au mai fost diverse minore pe care le-am şi uitat.

Don’t cry for me, Maurania !

Mi-a plăcut jocul foarte mult, mă bucur că l-am jucat şi mi-a părut rău când s-a terminat. Jocul acesta este din punctul meu de vedere peste Sinking Island mai puţin calitatea graficii dar asta e de înţeles având în vedere ca Paradise e mai bătrân. Dacă vreţi să evadaţi într-o lume de vis vă recomand jocul cu căldură chiar dacă mai are scăpări. Poate au apărut patch-uri, eu am căutat dar n-am găsit pentru varianta în engleză.
Ptiu, acuma văd cât am scris. Dacă aţi avut răbdare să citiţi tot ce-am scris vă mulţumesc, dacă nu, pace şi prietenie între popoare

Runaway 2: The Dream of the Turtle

Gen: Adventure

Anul apariţiei: 2006

În săptămânile care au trecut am făcut rost de acest joc . Cum prima parte n-am jucat-o nu eram familiarzat cu unele personaje. Brian si prietena lui, Gina se află în vacanţă în Hawaii. Gina îşi doreşte să viziteze insula Mala. Deşi Brian face mofturi la început până la urmă nu poate să o refuze. Sincer, nici eu n-aş fi refuzat-o, da’ nu mai ziceţi nimănui Nu ştiu cum se face că toate cursele spre insula Mala au fost anulate, astfel cei doi se văd nevoiţi să plece cu singura persoana disponibilă: batrânelul Otto. Acesta are un hidroavion vechi, parcă ar fi de-odată. Când le era lumea mai dragă, i se termină bateriile. Moşului, normal, ce credeaţi ? Brian o obligă pe Gina să sară din avion, deoarece la bord exista doar o paraşută, el rămânând să aterizeze nu în cel mai plăcut mod.

Runaway 2 este un adventure 3rd person point-and-click. Grafica este în stilul desenelor animate, cu o mulţime de locaţii diferite, bine desenate, chiar dacă par simple uneori. Când am început jocul nici nu-mi imaginam prin câte zone voi fi nevoit să umblu.

Personajele sunt bine conturate, fiecare ieşind din comun cu ceva. În schimb jocul actoricesc îmi pare că lasă de dorit uneori, iar unele accente nu se potrivesc deloc. Dialogurile sunt sub formă arborescentă fiecare întrebare cuprinzând mai multe întrebări pe aceaşi temă. O problemă ar fi faptul că opţiunile de dialog nu dispar o dată cu consumarea lor, iar cele noi care apar nu sunt puse în evidenţă. Bineînţeles acest tip de a reţine dialogurile te şi ajută în cazul în care ai uitat ce ţi-a fost spus de anumite personaje şi care îţi este folositor. Citisem pe undeva că dialogurile sunt lipsite de haz, deoarece acest joc este tradus din spaniolă, iar unele glume nu se potrivesc deloc. Nu pot să spun că m-am tăvălit pe jos de râs, dar nici supărătoare nu mi s-au părut, nici plictisitoare.

Muzica în unele niveluri amplifică vraja creată de peisaje. În rest e ca în filmele de comedie, şi nu m-a încântat în mod deosebit.

Cum ziceam jocul este 3rd person, deplasarea lui Brian făcându-se cu clickuri de mouse. În unele jocuri există opţiunea ca atunci când dai dublu click personajul să alerge, astfel ajungând mai repede la destinaţie. Dar Runaway are ceva mai bun. Cu dublu click în marginea ecranului ajungi instantaneu în cadrul următor, ne mai fiind obligat să aştepţi până se plimbă personajul pe tot ecranul. Iar când ai de trecut prin mai multe cadre pentru a ajunge la destinaţie te ajută. O combinaţie între această abordare şi cea cu alergatul cred că ar fi fost perfectă. Partea cu 3rd person e dusă, însă, puţin cam departe, jocul comportându-se ca un reality show. Mie personal îmi place să fiu personajul, nu să vorbească personajul cu mine. Iar în momentele când nu mai ştii ce să faci şi începi să încerci orice cu orice îţi zice că eşti cam tâmp. Tot din această cauză când nu faci nimic pentru o perioadă de timp se întoarce către tine şi ridică din umeri. Iar în meniul cu obiecte fiind desenat şi el bate din palme ca şi cum ai fi adormit. Personajul mai şi gândeaşte cu voce tare. Toate acestea par şi puin comice dar parcă prefer varianta clasică.

Ca orice adventure există un meniu cu diverse obiecte adunate, că tot am pomenit de el. Unul din lucrurile care mi-au plăcut la acesta e faptul că o combinaţie între două obiecte conţine un text personalizat. Dau un exemplu care nu se regăseşte în joc: Să zicem că aş combina ouă şi o tigaie. Atunci textul scris care apare nu este “Combină ouăle cu tigaia”, ci “Prăjeşte ouăle”. Meniul cu obiecte are şi ceva deranjant. Există obiecte care nu se văd prea bine, confundându-se cu imaginea de fundal maronie.

Cum ziceam, am observat în joc că atunci când stai degeaba, ori se întoarce către tine Brian şi ridică din umeri ori începe să facă diverse mişcări: se întinde, se scarpină, etc. Faza nasoală cu acest mod de a reda realitatea este, în cazul de faţă, prost implementat. Dacă vrei să-l trimiţi undeva până nu se termină de scărpinat, unde s-o scărpina, nu pleacă. Şi am păţit de multe ori asta, şi devine frustrant.

Lăsând la o parte micile neplăceri Runaway 2: The Turtle Dream este un joc care m-a acaparat. În primăvara anului viitor am înţeles că va apărea şi partea a treia a seriei, pe care sigur o voi juca.

Need For Speed Carbon – un altfel de review

Gen: Racing

Anul aparitiei: 2006

De abia acum am jucat. Nu pot sa zic ca sunt un mare fan al seriei dar am jucat cam la NFS 3 la NFS 10 toate jocurile. De ce vorbesc acum despre acest joc ? Pai calculatorul meu nu era asa performant cand a aparut. Asa, poate o sa vorbesc despre marea descoperire Supaplex pentru ca n-am avut calulator la vremea lui.

Daca ma iau dupa reviste specializate in review-uri la jocuri video ar trebui sa incep cu povestea jocului. Da’ mi-e lene. E ceva de genul Fast and Furious. Si pe mine ma plicitisesc filmele de genul asta, astfel nu bag in seama povestea.

Caracteristici:

• Au introdus 3 clase de masini: Muscle, Tuner, Exotic, fiecare cu diverse caracteristici.
• In curse ai diversi coechipieri care te ajuta: scout – merge in fata si iti arata scurtaturile, blocker – ii blocheaza pe adversari, drager – mergi in spatele lui la aspiratie primind un plus de viteza.
• In afara cursei acestia pot fi: fabricator – pentru a personaliza masina, mechanic – pentru performanta, fixer -
• Autosculpt. Poti modifica anumite parti ale masinii cum ar fi: bumper, spoiler, skirt, hood, etc.

Politia nu-ti da batai de cap ca si in NFS Most Wanted. Mie mi-a convenit asta, pentru ca n-am rabdare sa fug de politie vreo 45 minute incontinuu( plus ca mi se si bloca cand mi-era lumea mai draga). Dar era buna si aia pentru jucatorii hardcore.

In NFS Carbon au fost scoase diverse tipuri de curse dar introduse altele. Astfel, in aceasta versiune a fost scoasa cursa “drag”. Era una din preferatele mele. Parca simteai viteza in plin. Au reintrodus insa cursa “drift”. Tipul asta de cursa imi placea, atunci cand aveam Mazda Miata din NFS Underground.

Au mai introdus un tip de cursa numit “Canyon Racing” care cuprinde 4 tipuri: “Canyon Race”,  “Canyon Drift”, “Canyon Checkpoint” si “Canyon Duel”. Ce este interesant si poate creste nivelul de adrenalina: faptul ca poti cadea in prapastie daca nu esti atent, si va trebui sa reiei cursa.

Muzica e buna, daca pot zice asa. Pentru diverse tipuri clase de masini sunt diverse genuri de muzica. Oricum eu dau muzica in surdina ca sa aud motorul mai bine.

Pot sa spun ca acest joc mi-a lasat un gust amar, sau pot sa spun ca a fost bun pentru o saptamana. Asa, sa mai treaca plictisul a fost bun. Chestia aia cu coechipierii nu a fost pusa bine in practica. In afara de un blocker care chiar ma ajuta, blocandu-i pe cei din spatele meu, restul erau pe langa. Inteleg ca nici eu nu sunt bun, dar nu poti frate sa te bagi in mine in curba. Sau unii mai rapizi terminau inaintea mea si trebuia sa reiau cursa.

Observ ca EA in ultima perioada nu fac jocuri noi din seria NFS ci le carpesc, mai iau ceva din cel precedent, mai adauga ceva si iese banul. Ma gandesc ce diferente au fost intre NFS Porche, NFS Hot Pursuit 2, NFS Underground.

Sinking Island

Gen: Adventure

Povestea jocului nu v-o zic dar ideea e ca e vorba despre o crima si personajul principal e un inspector care va trebui sa gaseasca criminalul.

Grafica buna, nu e chiar ultimul racnet dar e buna, si nu deranjeaza ochiul. In plus locatiile sunt minunate, insula in mijlocul furtunii, palmieri care se indoaie in bataia vantului, ploaie, tunete, nori, un ditamai hotelul bine desenat, etc.

Muzica amplifica atmosfera apasatoare, plus creaza o stare de suspans.

Gameplay: in primul rand jocul are doua variante : una adventure, normal si una numaistiucum in care se joaca contra timpului.
Ce imi place ca atunci cand iau pe cineva la intrebari imi apar de la sine obiectele sau persoanele despre care vreau sa intreb persoana respectiva, si nu e nevoie cand ma blochez sa merg pe la fiecare si sa-l intreb de toate obiectele pe care le am.
Jocul e impartit in puzzle-uri mai mici constand in cate o intrebare. Pentru a gasi raspunsul voi avea la dispozitie poze, diverse materiale gasite, documente, declaratii ale persoanelor.

Inca un lucru fain: are nenea asta un aparat ce poate verifica daca doua lucruri sunt identice. De exemplu pot face poze la pasii de pe nisip si apoi la pantofii tuturor(ca ma lasa) si sa vad ale cui sunt urmele respective.

Mai are o faza la care nu i-am prins ideea. La un moment dat il apuca(sau ma apuca ) foamea si trebuie sa mearga sa manance, si lasa balta tot ce facea atunci. E faina ca pare mai realistic dar nu inteleg cum ma afecteaza.

Inca o chestie faina pe care am observat-o. Daca urc cu liftul pana la etajul 18 si cobor pe scari pana la 14 cand chem liftul se vede ca acesta coboara de la 18.

Ce nu mi-a placut pana acum :
cand vorbesc cu cineva si ii vad mutra de aproape se observa fata cam colturoasa, dar ma gandesc ca poate nici placa mea nu poate mai mult.
la intrebarile puse celorlalte persoane are scapari. De exemplu ii intrebam despre ceva ce are legatura cu arhitectura, si imi spuneau sa intreb arhitectul. Bun. Am fost si am intrebat arhitectul, si normal trebuia sa termin cu intrebarea respectiva. Dar, in continuare aveam posibilitatea sa-i intreb pe cei pe care nu i-am intrebat depre lucrul respectiv. (bineinteles imi spuneau sa merg sa vorbesc cu arhitectul, desi vorbisem de mult)
Unele intrebari sunt in plus, de care nu depinde rezolvarea unui puzzle si trec peste ele cu clcikdreapta.

Concluzii: pana acum imi place, sunt curios in continuare si mi-e frica sa nu devina plictisitor, daca tot merg din intrebari in intrebari. Poate imi mai ia ochiul vreo locatie noua.

(Aici au mai trecut cateva zile la mine si la tine cateva secunde )

Concluzii:

N-am vazut in tot jocul un puzzle mai greu, ceva acolo care sa-mi stoarca creierii, nimic.
Totul a decurs de la sine.
In plus, un pic de suspans, nimeni nimc, sa-mi fie si mie teama ca vrea careva sa-mi ia jugulara. Nu, eu detectivu’ lu’ peste intreb in stanga si dreapta diverse chestii, mai descopar cate ceva, si bla bla, aflu criminalul. La un moment dat ma asteptam sa apara un personaj (ca era vorba ca e unu’ acuns prin hotel), il asteptam dupa colt pregatit sa ma atace. Nimic. Plictis si angoasa.

Imi aduc aminte in Broken Sword, in oricare (in afara de 4 ca nu l-am jucat), aveam perioade cand, daca nu eram atent, ma tezeam intr-un ecran cu RIP. Si rejucam scena pana imi dadeam seama cum sa trec sa nu mai fiu omorat.

Aici nu exista faze de astea.

Dar ei se bazeaza pe realism, cum ziceam. Adica vezi doamne pe personajul cu care joc il ia foamea din cand in cand.
Si el merge sa bage o supa, dar cand ajunge, musca din franzela. In plus daca esti la mama dracului sa faci ceva, te apuca disperarea pana ajungi inapoi dupa ce ai terminat ’supa’.
A, da, si cand il mai apuca sa vorbeasca cu prietena, trebuie neaparat sa mearga in camera sa nu cumva sa-i asculte si altcineva lindicaielie. Realist, nu? Nu. Ca atunci cand ii spune sefului la telefon cum mai sta cu cercetarile, nu se jeneaza sa-i spuna ca banuieste pe cineva chiar daca acel cineva e chiar langa el.

Am mai vazut niste faze faine, nu zic. De exemplu cand reiei jocul de unde l-ai salvat, iti face un mic rezumat a ceea ce a fost pana atunci.
Si inca una, aparatul ala pe care il are, ii arata unde se afla fiecare personaj in momentul respectiv.

Desi jocul are si parti bune, per total nu merita jucat, poate eventual asa ca aperitiv.