R.I.P.

Era prin 2000 vara cand l-am vazut prima data in toata splendoarea lui. Facuse ochi de ceva vreme. Imi aduc aminte ca si-acuma, era cretofolin si jucaus. Aveam mare grija de el, il spalam, il periam, il dezmierdam, ma jucam cu el, ce mai, ne simteam bine impreuna.

Chiar si cunostintele il apreciau, mai ales fetele. Ce sa fac, el era vedeta, nu pot sa nu recunosc. Unii erau chiar invidiosi pe el. Ar fi vrut si ei sa-l aiba. Si nu aveam cum sa-l vand. Tineam prea mult la el, nici nu puteam sa ma gandesc la o asemenea oroare.

Dar, din pacate, o data cu varsta nu ma mai asculta, cu toate ca aveam grija de el la fel ca la inceput. Recunosc doar ca nu ma mai jucam cu el cum o faceam odata. Chiar am inceput sa-mi fac griji si m-am tot gandit la ceva ce nu as fi vrut sa ma gandesc nici in cele mai rele cosmaruri ale mele. In utimul an a devenit chiar de nesuportat, nu stiu cat as mai fi rezistat sa-l vad cum se chinuie asa.

Azi… m-am hotarat si…. l-am eutanasiat. Nu stiu de ce credeam ca o sa cad in depresie. Poate o voi face, cine stie, timpul va hotari. Dar cumva simt o usurare. Nu stiu daca ar trebui sa ma mustre constiinta, sa fiu vesel, sa fiu trist. Am avut momente bune impreuna, am avut si momente mai putin bune. Dar, asta e, trebuie sa merg mai departe. Buna vorba aia: “Ce nu te omoara te face mai puternic”.

Sper ca nu v-am intristat prea tare, eu parca m-am intristat putin scriind aceste randuri, da’ vorbeam de parul, de fapt de pleata mea.

R.I.P.