Mens infans in corpore adultus

plm

Ciclistul sedentar 5, 6 (aka 127 ore, the movie)

Posted by credal on July 29, 2011


Traseu:  Avrig – Porumbacu – drum forestier pe Valea Porumbacului – Cabana Negoiu – Cabana Barcaciu – Cabana Poiana Neamtului – Avrig.

Daca vreti sa va amuzati de un prost, va recomand postul asta. Daca vreti sa va enervati, nu va recomand. I-am zis 5, 6 pentru ca pana la capatul drumului forestier am mai fost. Tot in perioada asta, in alta zi. De data asta, insa, am fost duminica. Deci in week-end, daca nu v-ati prins. Am mers asa fiindca pe Valea Porumbacului lucrau unii, defrisau, futeau terenul si ce mizda papei lor mai faceau. Si am zis ca in weekend n-or lucra. In plus, fiind weekend, poate mai gasesc oameni pe traseu, sa nu fiu eu singur cu ursii, libarcile si ce lighioane or mai fi existand.

De data asta am plecat la 8, stiind ca drumu-i lung. (imi calculasem 12 ore cu toate marjele de siguranta). Si in plus, soarele arde de poti sa-ti faci gratar pe chelie. Dupa Avrig, m-am eliberat de niste gabarit in plus, care nu s-a vrut lasat acasa. Dupa aia pedalam linistit admirand lacul din stanga, ca muntii i-am tot admirat. La un moment dat niste caini in numar de 2 sau gandit sa ma insoteasca din dreapta mea. Erau foarte grabiti si ranjeau. Fiind la distanta de mine dar recuperand repede m-am gandit sa bag viteza. De fapt nu m-am gandit, ci m-am panicat. Ar fi trebuit sa ma opresc si sa-i astept pregatit, ca doar am centura neagra la bagat dejtele-n ochi. Si da-i pedale. Sprintul de final pe plat la Turul Frantei era copil mic pe langa mine. Eram pe viteza a mai mare. Pedalam cu cadenta masinii de cusut. Ma mutasem pe mijlocul benzii. Ochi bulbucati, spume la gura, tirurile forjau motorul ca sa ma depaseasca. Cainii nu se lasau. Cel putin la inceput, ca apoi nu i-am mai vazut, nu i-am mai simtit. Dar tot pedalam. Apoi am incetinit. Am ajuns in Porumbacu de Jos, si ma indreptam spre un magazin de unde m-am mai alimentat si data trecuta. Imi bubuia capul si ma luase ameteala. Inima imi sarise din piept de cand pedalam disperat. Noroc ca am prins-o, ca era sa-mi intre la spite.

Dupa Porumbacu de Jos, un drum spre dreapta ma duce spre P. de Sus. Tot asfaltat, dar ceva mai abraziv. Cand mai fusesem pe aici mi-am adus aminte ca am uitat sa-mi repar aripa, si lasasem buruiana cu care o legasem. Buruiana s-a uscat, aripa s-a desprins iar. Galagia era la ea acasa, toti serpii cu clopotei ma invidiau din umbra. De data asta o legasem cu sarma. Nu de alta, dar sa pot auzi si eu cainii latrand in departare. Drumul pana la Porumbacu de Sus e placut, linistitor. Te mai bate soarele in cap, o perioada, apoi te mai lasa. Mai belesti ochii la munti, trece timpul.

In P. de Sus, dupa biserica, virez la stanga. Sunt niste semne pe-acolo, nu te ratacesti, in cazul in care e chiar pustiu si nu ai pe cine intreba. La iesire din sat, dar exact la iesire, e gata si asfaltul. Brusc si fara menajamente. Drum cu pietre, o perioada pana treci de cabanele din vale. Apoi pamant, apoi iar drum cu pietre, etc. Mai uitam la la cabanele alea, aveau un stil de gard de n-am mai vazut de cand eram mic de tot. Gard din niste bare de lemn cu spatiu de poti intra printre ele. Ma gandeam ca daca are careva vreun caine nelegat pe acolo, am belit-o. Am dat si de un caine, pe o movila deasupra mea, dar era legat. El latra la mine, eu ma uitam la el, ne aveam bine. Am plecat mai departe. Odata cu intrarea in padure, se inaspreste si catararea. Iar pamantul ala umed o face si mai a dracu’. Cand mergeam pe pamant uscat era bine; cand ajungeam pe pamant umed aveam senzatia ca as trage un sac de ciment dupa mine. Au urmat niste serpentine, cred ca 2-3, ca mi-e lene sa ma uit acum. Am lasat raul sau paraul sub mine. Era bine in padure la racoare. Am urcat din ce in ce mai mult astfel incat la un moment dat am vazut o cascada care era sub nivelul meu pe partea cealalta. Frumos. Din pereti mai vedeam cate un firisor de apa. Chiar ma gandeam la un moment dat ca ar fi nasol sa te prinda pe-acolo vreo ploaie mai hotarata, mai ales ca in unele zone era si surpat putin drumul forestier.

Intr-un final am ajuns la Cariera de Marmura. Zic intr-un final, pentru ca stiam ca de acolo nu mai e mult pana la capatul drumului forestier. La cariera erau parcate o gramada de masini, probabil cu drumeti. Trebuie sa recunosc ca ma cam dureau ochii cum batea soarele in marmura. Eram iar la acelasi nivel cu raul. Putin mai in sus de cariera e o cabana/casuta parasita. Arata cam creepy. Nu acum, ci data trecuta cand am fost, si eram numai eu prin zona. Ceva mai in sus am facut o pauza, sa mananc ceva. Dupa inca ceva pedalari am ajuns la o mica hidrocentrala in constructie. De acolo drumul coteste la stanga si panta creste. Acolo m-am dat pe langa bicicleta, pentru ca eram obosit, si in plus era plin de bucati de marmura pe jos, si n-aveam chef sa fac vreo pana. Dupa un ac de par am urcat pana cand am ajuns in apropiere de zona unde era hidrocentrala, doar ca la altitudine ceva mai mare. Portiunea asta de drum cat mai era pana la capat (cam 1km) nu a fost prea placuta. Ma refer dpdv al pedalarii, fiindca baltea in unele zone. De aici m-am alimentat cu apa, pentru ca si data trecuta luasem. Atunci m-am gandit ca poate reusesc sa ajung acasa pana sa fac o eventuala cufureala dezorientata acuta, sau ceva. Dar mai bine asa decat sa lesin dezhidratat.

Am ajuns la si capatul drumului forestier dupa lupte seculare. Data precedenta cand am mai fost pe aici, am lasat bicicleta si am mai mers pe jos.  Auzisem ca ar fi in apropiere o cascada. Si am mers dupa cum imi arata indicatorul. Dar imi arata prost, si dupa o jumate de ora m-am ratacit. In sensul ca nu mai vedeam triunghiul albastru care marca traseul pana la cabana Negoiu. Bine, stiam pe unde am venit, dar ideea era ca nu gasisem cascada. Si-asa n-am avut semnal o buna perioada de timp si am stresat niste persoane care nu stiau ce-i cu mine. Din pacate, unii de pe saituri de astea cu trasee, nu inteleg ca trebuie sa le descrie cat mai precis. In schimb o dau pe metafore crezandu-se Dimitrie Bolintineanu si nu sunt destul de expliciti. Mai tarziu gasisem o harta pe net si am vazut ca de fapt cascada era la mama dracului fata de mine.

De data asta zona era schimbata: am ochit un triunghi albastru proaspat vopsit, am vazut intrarea spre poteca, iar indicatorul era mutat astfel incat sa arate directia corespunzatoare. Ulterior am citit o stire cum ca s-a refacut traseul distrus din cauza ploilor. Ca ma gandeam ca nu-s chiar asa de prost incat sa nu nimeresc intrarea spre poteca. Ideea este ca m-am bucurat ca am nimerit drumul mai departe si n-am fost nevoit sa ma intorc si sa nu-mi fac traseul stabilit. Pana sa urc a coborat un localnic(cred) cu niste japonezi(cred). Cand m-au vazut cu bicicleta au zis ca sunt nebun sa merg cu ea mai departe. Nu au zis, dar din mimica fetei mi-am dat seama. De fapt numai localnicul, ca japonezii erau tot un zambet. A si facut poza cu mine unul din ei. Eu ma miram ce e asa iesit din comun, ca doar nu urc pe creasta cu bicicleta.

Am inceput sa urc, lasand galagia raului in urma. Parca intrasem in  alta lume. Dar portiunea asta de incept era destul de nasoala. Speram sa se mai domoleasca. N-aveam chef sa car bicicleta pana la cab. Negoiu. Am intalnit doua doamne, iar poze. Am mai intalnit niste turisti, iar se mirau. Incepusem sa intru la banuieli. “Astia stiu ceva ce eu nu stiu?”. Am mai vazut ceva zone unde ai fi putut pedala, daca te fortai. Eu nu mai aveam ce forta. Iar in alte zone, mi-era frica. As fi putut sa ma dezechilibrez pe partea cu haul si ala eram. Mai are rost sa zic ca eram mai mult mort decat viu? Si tot lac de apa? Si da-i si impinge. Dar era frumos in jur.

Dupa vreo 2 ore am ajuns la intersectia potecilor spre Negoiu si spre cascada. Cascada Serbota(cu s de la sarpe). Nu-mi venea sa cred ca am ajuns, dar nici ca au trecut 2 ore. Am lasat bicicleta acolo, n-avea rost s-o car dupa mine pana la cascada si sa ma intorc cu ea. Si bine ma gandisem, ca au fost niste zone mai greu de trecut. Am pus o sageata din lemne langa bicicleta, sa stie lumea incotro m-am dus. Nu mi-era ca imi ia careva bicicleta, ca nu cred ca era cineva atat de dus cu capul sa mai care si o bicicleta dupa el. Dar sa nu creada ca mi-am rupt gatul prin zona.

Dupa 10 minute de la intersectie am ajuns la cascada. Era placut pe-acolo. Cica ar fi cea mai frumoasa din muntii Fagaras. O fi, nu stiu. Acolo era o familie, barbat, muiere, copii. Au plecat inaintea mea. Cand am dat sa plec am vazut o cutie de cola uitata acolo. Nu stiu daca astia o lasasera, dar era proaspata. Idioti! Nu vreau acum sa par marele iubitor de natura care face si drege, dar n-am putut lasa cutia aia acolo. Prea era perfecta zona ca las sa fie stricata de o cutie de suc.

De la intersectia unde mi-am lasat bicicleta pana la cab. Negoiu scria ca mai sunt 20 minute. Am ajuns si eu intr-un final. M-am uitat la ceas: eram cu 2 ore in intarziere. Mi-am spus ca o sa recuperez, ca ce-a fost mai greu a trecut. La cabana mi-am luat apa si mancare. Am stat putin, sa mananc si sa admir muntii din zona. Cand sa plec m-au vazut salvamontistii si unul din ei mi-a zis ca n-o sa am traseu de bicicleta, decat vreo 20 metri. “Ete pula, pun pariu ca nu s-a dat in viata lui cu bicla, si in plus habar n-are ce pot eu”, mi-am zis. Adevarul e ca nici eu habar n-am ce pot. Pe la 16:20 m-am pregatit sa-mi continui drumul. Pe indicator scria 2h 1/2, 3h pana la cabana Barcaciu. La un maxim 8 ma gandeam ca ajung. Apoi intr-o ora jumate cobor pana la Poiana Neamtului si apoi furiosso pana acasa si gata. Mi-au aratat asa un deal vizavi spunandu-mi ca pe acolo o sa merg. Dar mai intai am de coborat prin padure.

Am pornit mai departe. Credeam ca nu stiu ce credeam. Era mai stramta cararea fata de cea care urca la cabana si mai accidentata. Dar eu urcam, si urcam. Si am inceput cu o injuratura ici colo, intrebandu-ma de ce urc daca am de coborat. Dar a venit si coborarea. O, dar ce coborare. Bolovan, stanca, la fiecare curba(pt ca era in zigzag) alta stanca. De multe ori a trebuit sa cobor eu primul si apoi sa trag bicicleta dupa mine ca sa pot continua. In rest tineam bicla langa mine. Se pare ca Google earthul de acasa nu se potrivea cu cel de pe munte. Si arata destul de interesant, ca in filmele de groaza. Desi imaginea de ansamblu era una de aia ca-n filmele cu prosti.

Jos, inainte de a urca, a trebuit sa trec apa de deasupra cascadei Serbota. N-am gasit un loc mai de Satan-ajuta, asa ca am trecut ca tancurile rusesti. Apa pana la genunchi, bocancii fleasca. Ma jucam de-a lipa-lipa.

Mai sus am vazut un indicator. Am reusit sa ajung pana acolo, nu usor, ca era abrupt. Si cararea nu se vedea, si era multa iarba cu plete si cu mot. M-am odihnit putin acolo. Dupa ce mi-am mai revenit, privind in zare am inceput sa realizez ca nu-i a buna. Salvamontisul ala n-a mancat rahat degeaba. Dar ma gandeam ca ajung eu candva, ca nu va fi chiar atat de rau. Nu, era din ce in ce mai rau. Cararea nu era ceva de umblat. Nu cu bicicleta. Nici pe ea, nici pe langa ea.

Dupa ce am trecut de acea zona cu iarba, am ajuns intr-o zona cu arbusti, boscheti, si alte piedici. Incapea un om pe carare, daca statea picior langa picior lipit. Sau si mai bine, incapea doar roata de la bicicleta. Cu pedalele dadeam in ierburi, crengi. Chin si angoasa. Mi-am julit picioarele in braduti, m-am urzicat, m-am cotonogit cu ajutorul pedalelor. Cand in genunchi ma loveam, cand in spatele lor. Apoi stanci peste stanci. Undeva trebuia sa urc la nivelul pieptului. “Urca si trage bicicleta, daca te-a mancat in cur si n-ai stat acasa!” Sa mai zic ca era plin de muste? Si un bondar m-a urmarit o vreme. Aia imi ma lipsea, sa primesc o intepatura cadou. Au inceput injuraturile. Injuram cabana Negoiu, ca ma tot uitam in spate si o vedeam. Injuram cabana Barcaciu ca nu mai aparea odata, sau ca nu apare vreun semn sa-mi spuna cat mai am. Injuram mustele, muntii, bicicleta, arbustii, padurea care nu aparea, pe mine, traseul, prostiile de le-am citit despre traseu, asa putine cate am gasit, injuram salvamontistii, injuram norii, injuram soarele, injuram luna. Atatea injuraturi pe secunda nu cred ca am tras in viata mea. Si iar ma uitam in spatele meu si iar vedeam cabana si injuram. Nu mai scapam de blestemul Negoiu.

Ma uit la un moment dat in sus, si vad o stanca. Mi-a trecut prin cap ideea cutremuratoare ca pe acolo trebuie sa merg. Zic ca mi-a trecut, pentru ca nu vedeam cararea pe unde merge, si nici nu vedeam semnul traseului, decat atunci cand ajungeam langa el. Era o zona unde erau mai sterse, si bineinteles, ascunse dupa buruieni. Cum ziceam, cand am vazut stanca aia, mi s-a facut rau. Mi-ar fi trebuit niste corzi. Poate si exageram, nu stiu, dar eram destul de obosit, si mai ales cu psihicul stateam rau(nu c-ar fi o noutate). Am aflat cand m-am mai apropiat ca pe acolo duce cararea. Ete stanca:

Pe la 6 am ajuns la linia orizontului. Linia orizontului de o vazusem cand am traversat raul. Acolo am intalnit doi tipi ce veneau de la Bircaciu. Eu ii intreb: “Mai e mult pana departe?” Imi spune unul ca da, dupa ce aflat unde vreau sa merg. Cica mai am inca atat. Am zis ca glumesc. S-au uitat la ceas, au zis ca au plecat de o ora. Nu glumeau. Deci o ora la ei, la mine ar fi 2 ore. Am stat putin sa contemplez acolo. Zaream cabana Negoiu in departare. Si muntii in spate. Si atat, ca se cam innorase. Se innorase mai demult dar cine dracu’ a mai avut timp sa observe. Inainte sa plec am sunat acasa ca sa anunt ca e cam nasol si ca s-ar putea sa nu ajung la timp si probabil voi ramane peste noapte la Barcaciu.

Dupa ce-am mai mers putin am coborat pana la alt rau. Nu a fost mult, dar tot nasol. Ai zice ca e mai simplu la coborare dar e mai greu. Bineinteles, tot pe langa ea mergeam. In apropiere de rau am pierdut cararea. Dar am gasit-o dupa ce am trecut raul. Tot prin el incaltat, tot fleasca. Nu era asa mare apa dar a fost de ajuns. Nici nu mai conta cat este de rece. Dupa ce am trecut raul am stat putin sa-mi reevaluez situatia. Ma uitam in jur cu groaza, vazand ca mai am de urcat. Eu speram sa nu urc iara pana la linia orizontului. Nu spera si nu ai teama/ ce e deal ca dealul trece/ de te-ndeamna de te cheama/ tu ramai la coaie rece. Bine ca nu m-am nascut cu ovare, ca nu mai ieseam intreg din aventura asta. Speram eu asa cam degeaba. De fapt nu vroiam sa recunosc ca tin minte traseul pe care l-am vazut pe net. Adica intre Negoiu si Bircaciu, traseul facut de mine pe google earth luat cu aproximatie dupa o harta. Ca nu exista traseul asta fiindca nici pula nu umbla intre cabane. Lumea umbla pe creste. Stiam ca trebuie sa urc pana ma ia dracu’ si apoi sa cobor spre cabana. Dar speram sa nu fi vazut eu bine. Si iar a inceput sarabanda injuraturilor, mai cu patos de data asta. Mi-am zis ca mai duc bicicleta pana la 9 seara. Ca tot asa am zis si inainte. O duc pana la 8 jumate. Si am mai dus-o. Am zarit un semn la un moment dat. Un indicator. Asa credeam pana m-am apropiat si am vazut ca este o cruce pt cineva care a murit in zona. Perfect pentru moralul meu. Apoi am trecut peste un paraias, spre izvor. Mi-am luat apa, pentru a nu stiu cata oara. Cand am trecut de parau, atent fiind la bicicleta, am calcat pe o piatra care a alunecat. Eram atent la bicicleta pentru ca nu o data s-a blocat in ceva si m-am lovit din inertie. De data asta am cazut spre hau. Noroc ca m-am tinut de un bolovan bine infipt in pamant, ca ma duceam in prapastie. Bine, nu cadeam in gol ca un alpinist, dar, de si venea bicicleta peste mine, ma duceam pe pula. Am inlaturat durerea cu injuraturi. Aveam ambele tibii lovite si julite. Keep walking cu Johnnie Wanker.

Pe la 9 am ajuns in padure. Am zis ca daca tot am ajuns pana aici, mai pot duce bicicleta. Mai ales ca se cam terminase urcarea si incepeam sa cobor usor. Iar mi s-a parut ca vad un indicator, dar mi s-a parut. Era o creanga. Numai halucinatii nu mai aveam. Am zarit si o geaca alba cazuta pe-acolo. Am inceput sa claxonez regulat, ca cica asa e bine. Sa stie vreun urs ca esti in preajma, ca sa nu-l surprinzi, sa te atace. Mai ales auzisem ceva dubios dintr-o parte. Pana m-am prins ca nu stiu cum nabia atingeam bicicleta cu ghiozdanul. Parca si vazusem o urma dubioasa in noroi. Urma de copita nu era, urma de cainie nici. Si era mare. Acum incerc sa-mi amintesc daca aici am vazut urma, sau atunci cand am coborat de la cabana Negoiu. La cat eram de obosit putea fi la fel de bine si urma de pitigoi, ca tot de urs mi se parea. Pe la 9:30 ajung in sfarsit undeva. Pe un copac era un semn spre cabana Bircaciu pe care scria 20 minute. Fiind destul de tarziu, am lasat bicicleta acolo cu gandul sa o iau a doua zi. Se cam intuneca.

Pornesc in graba, atat cat puteam, nu inainte de a observa o lumina in departare printre copaci. M-am stresat putin, crezand ca acolo va fi cabana. Parea destul de departe si nu stiu cat mai aveam pana cadeam epuizat.  Se intuneca destul de bine, dar tot mai zaream ca prin ceata cercul rosu de pe copaci. Printre copaci in fata zaream luna. Mi-am adus aminte de Eminescu cu a lui poezie: fiind baiet paduri cutreieram/si ma culcam ades langa izvor/iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam/s-ascult cum suna apa-ncetisor./ Rasare luna,-mi bate drept in fata… si cam atat retin. Cica lui Miaita ii placea sa se plimbe singur prin padure ca sa contempleze. Aiurea, se ducea sa fumeze, sa nu-l vada ma-sa, las’ ca stiu eu. Mie nu-mi place sa merg singur de nebun, dar asa s-a nimerit. Vedeam din ce in ce mai greu semnele traseului pe copaci. Pana nu le-am mai zarit deloc. Nu era prea usor sa-mi dau seama care e cararea buna. Poate ziua se vedea mai bine. Mai zaream asa siluete de copaci si printre ei. Trecusera 30 minute si ar fi trebuit sa ajung la cabana, sau macar sa fiu aproape.  Dar nu se ivea nimic in zare. Poate mersesem prea mult inainte. Incercam sa-mi amintesc harta, dar nu reuseam. Era prea in ceata. N-am avut ce sa fac si am coborat. Asta a fost singura varianta la care m-am putu gandi. Am coborat drept avand grija sa ma lovesc, ca erau trunchiuri cazute pe acolo, dar dracu’ le mai vedea. Singura lumina pe care o puteam folosi era aia de la telefon, dar n-am vrut sa-mi consum bateria de tot. M-am uitat la un moment dat in jur cu el totusi, poate zaresc un cerc rosu pe vreun copac. Nimic.

Am continuat sa cobor in aceasi directie pana am iesit din padure. In fata mea dupa o coborare de vreo 20 m, era un mic deal. Atat cat reuseam sa deslusesc. Auzeam un parau in stanga-fata. Din fata am auzit niste caini, de departe, de dupa acel deal. Deal padure, ca parea ca vad siluete de brazi dar nu eram sigur. Departe n-aveam cum sa fiu de cabana. Am zis sa cobor si sa trec acel rau apoi sa urc si sa merg tot inainte pana cand ajung la cabana. Dar cum coboram, se facea tot mai abrupt. Si nu asta era singura problema. Era si teren de ala doritor de maceta. Erau acolo niste ierburi dese si inalte de imi intra cu tot piciorul in ele. Am nimerit o creanga pe care m-am urcat. Urcat e putin gresit zis, ca ea parea ca ar fi la suprafata. Dar cand sa trec de ea, nu nimeream pamantul. Ca am uitat sa spun ca din padure mi-am luat un lemn mai mult pentru cainii aia, lemn care ma ajuta sa sondez acum. Atat de abrupt era incat ca sa trec de creanga a trebuit sa ma las pe ea si sa cobor ca din copac. Cand am nimerit pamantul, sau ce naiba era dedesubt, creanga era in dreptul gatului. Am mai incercat sa cobor putin si m-am oprit. Acolo parca se mai domolise panta dar mai apoi era si mai abrupt. Daca mai continuam, riscam sa cad si sa-mi rup ceva.  Am batatorit iarba in jur, iar la picioare aveam un arbust, in care ma sprijineam cat de cat. Mi-am zis ca raman acolo, desi nu-mi venea sa cred ce mi se intampla. Cand am ridicat ochii am vazut in dreapta fata multe lumini, si dupa cum tineam minte o poza facuta de langa cabana Bircaciu, in departare se vedea Sibiul.  Atat de frumos mi s-a parut incat m-am calmat de tot. Am incercat sa anunt lumea ca raman acolo. Cu greu prindeam semnal la telefon. Mi s-a spus sa sun la cabana. Eu nu mai aveam chef, vroiam doar sa dorm. Si era trecut de 10 jumate, nu stiu pe cine mai gaseam la cabana la oara aia. Dar nu aveam niciun numar de telefon si cine mi-a zis sa sun, a cautat pe net. Pana a gasit 2 telefoane se facuse 11. Eu la ora aia trebuia sa fiu acasa in pat la televizor. Si nici macar la cabana Bircaciu nu ajunsesem.

Primul telefon, al cabanierului, era inchis. Al doilea telefon, al fiului, nu era inchis. Dar el nu era la cabana. Asa ca a incercat sa-mi explice incotro sa ma indrept. Chestia asta a durat mai mult pana i-am explicat eu unde ma aflu. Daca a inteles, nu stiu. Am incercat sa strig, poate ma aude careva. Nimic. Pana la urma mi s-a dat ideea de a urca, intelegand ca poteca trebuie sa fie mai sus. Am urcat cu greu mai departe. Nu pe unde am venit, ci spre o zona unde nu vedeam padure. Adica o zona intre paduri. Acolo credeam ca e poteca. Nu urcam usor, eram pe sistem genunchiul la gat. Ca sa pot sa dovedesc zona abrupta ma tineam de orice. Chiar si de puietii aia de brad sau ce naiba erau. Nu mai conta ca ma inteapa. Am gasit o zona unde se putea sta pe orizontala cat de cat. Aveam si arbusti care ma impiedicau sa cad. Ma gandeam daca sa merg mai departe sau sa raman acolo. Pana sa ma hotarasc am primit telefon de la fiul cabanierului sa raman acolo, ca a reusit sa anunte pe cineva la cabana, si vor veni dupa mine. Dupa un timp am auzit urlete. Am urlat si eu. Ulterior am inteles ca ei nu ma auzeau. Am asteptat ceva timp, pana am zarit niste lanterne. Iara urlete, de data asta m-au auzit.

Pe la 12 si ceva au ajuns unde ma instalasem eu chiar comod. A trebuit sa cobor ca sa ajung la poteca. Era ceva mai jos de mine. Dar nu stiu cum si cand am trecut de ea. Daca chiar am trecut de ea, mare scofala n-ar fi fost, la ce bezna, plus oboseala plus buruienisul ala erau. Oricum erau niste zone nasoale pe-acolo de a trebuit sa trec peste 2 paraie. De alea unde trebuia sa fiu atent unde pun piciorul. Nu stiu cum treceam pe acolo fara lumina. Dupa mine a venit cabanierul cu inca 4 persoane, doi baieti si 2 fete, sau domni si doamne, sau tipi si tipe, cum vreti. Plus cainii, unii dintre ei. Pe la 12 jumate am ajuns la cabana.

Am primit un ceai si dupa o tura de palavrageala m-am bagat la somn. Le-am spus ca am carat bicicleta cand au aflat cat timp mi-a luat de cand m-am intalnit cu cei doi pe la jumatea drumului. Eu trebuie sa va spun ca nu mai aveam de gand sa ma intorc dupa bicicletaa doua zi, nu mai aveam puterea psihica. Dupa ce le-am spus unde am lasat-o mi-au spus ca se duc ei dupa bicicleta a doua zi. Eu le-am zis ca n-are rost sa se complice. Pana sa ma trezesc a doua zi ei deja plecasera s-o recupereze.

Am dormit neintors. M-am trezit pe la 8 jumate 9, imbiat de sunetele naturii: magari, caini, cocosi. Tot mai bine decat sa fiu trezit de manele, bormasini, claxoane. Cand m-am ridicat din pat mi-am dat seama in ce stadiu ma aflu: ma dureau picioarele pe lateral in zona genunchilor, si soldul in partea dreapta. Eram julit si pe maini. In ghiozdan aveam ghiveci, napolitanele erau faramate, sticlele de plastic turtite, hartia igienia peste tot, toate imbaiate in sos de spray contra arsurilor solare. Un deliciu! Din pacate n-am reusit sa fac poze din zona fiindca mi se descarcase telefonul. Am mancat o omleta si am baut un ceai.

Pe lumina am vazut ca nu sunt numai doi dulai la cabana, ci mai sunt si alti caini. Cand plecasem la drumul asta, numai cu gandul la cainii de la Bircaciu stateam. Mai ales ca in ce poze sau filmulete i-am vazut pe net, latrau. Chiar ma gandeam ca e mai bine ca m-am ratacit, ca au venit dupa mine cu caini cu tot. Ca de apaream in miezul noptii la cabana cand toata lumea dormea si sareau cainii pe mine, ma apuca dorul de scutece instantaneu.

Am plecat spre casa pe la 10 si ceva. Nu singur ci cu cei care au venit dupa mine. Aveau masina la Poiana Neamtului, aveau portbagaj pentru bicicleta. Mi-a dus unul din ei bicicleta pana jos, mi-au genunchiere, ceva crema, bete sa ma sprijin in ele. Asa noroc nu credeam c-o sa am vreodata.

De la Bircaciu la Poiana Neamtului poti merge cu bicicleta. Nu e chiar usor, dar spatiu de manevra ai destul. Pentru mine drumul n-a fost usor deloc. La fiecare pas simteam cum cineva imi infige un cutit in tendoanele din zona genunchilor. Cand mai nimeream cate o portiune mai dreapta puteam sa grabesc pasul, dar pe coborare ma taia cu drujba la picioare. Cu drujba nepornita. Ma uitam jos departe, auzeam un rau. Stiam ca acolo trebuie sa ajung, dar mai aveam ani lumina. Din tot drumul pe care l-am facut, zona asta a fost cea mai grea pentru mine. Cu tot cu ajutoare, ca de nu aveam ajutoare cred ca chemam elicopterul la Bircaciu sa ma ia cu targa. Cand am ajuns la rau, imi venea sa pup pamantul de bucurie. Insam mai aveam ceva de tras, ca drumul de dupa rau avea si zone abrupte. De durere iar mergeam pe lateral. Din cauza halului in care eram am ajuns la Poiana Neamtului dupa 4 ore. Si in mod normal faci 2 ore.

Pe la 3 jumate am ajuns si acasa.

——–

Concluzii si observatii:

Mare minune ca nu m-am cacat pe mine singur in padure noaptea. Mie mi-e frica si ziua singur… in casa. De fapt cel mai groaza imi era sa nu patesc ca tipul ala din 127 ore. Sa am halucinatii cu scubiduuu, ca il urasc de moarte. Era interesant de vazut daca chiar dormeam acolo unde m-am ratacit cat de intepenit ma trezeam, eu fiind transpirat, in pantaloni scurti si maeiu, cu nimic la mine, doar un prosop. Nu era frig afara, dar acolo era destul de racoare. Am simtit-o cu toate ca eram suprainfierbantat.

La Bircaciu e faina zona, e de mers acolo daca se vrea cutreierarea crestelor din zona. Cabanierul e comic, poti sta la povesti cu el. N-a vrut sa-mi ia bani, nici pe cazare nici pe mancare.

Zilele care au urmat ma tot intrebam de ce mi-a venit mie ideea asta cu bicicleta intre Negoiu si Bircaciu. Stiam ca am vazut undeva dar nu gaseam unde. Si am gasit pana la urma pe saitu cabanei Barcaciu, de scria ca se poate face mountainbiking spre cabana Negoiu. Spre cabana poate insemna si 50 metri pana la intrarea in padure, ca n-a scris pana la cabana. Si am mai vazut pe un forum ulterior pe unii de ziceau ca vor sa faca traseul asta. Nu stiu daca au mai facut. Adevarul e ca nu stiu cum arata zona primavara, imediat dupa ce se duce zapada si nu ies buruienile. Dar acum a fost ceva rau de tot, de-mi doream sa ma stiu da cu parapanta.

In loc de 12 ore cu toate marjele de siguranta, am ajuns acasa dupa 32 ore. Data viitoare daca mai am de gand sa fac de astea, ma duc cu roaba, ca mai usor o imping.

Pe faza asta am slabit 2 kile. Deci daca fac in fiecare weekend traseul asta am mari sanse… sa-mi rup gatul. Ce, credeati ca sa slabesc mai mult? Nicio sansa.

45°36’29.32″N, 24°29’24.53″E – daca sunteti curiosi cam pe unde m-am pierdut in spatiu si timp

Si cred ca imi iau telefon cu gps, pe post de lanterna, normal.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: