Mens infans in corpore adultus

plm

Archive for the ‘Povesti nemuritoare’ Category

Romanul muncitoriu

Posted by credal on May 11, 2011


La mine cheful la munca e invers proportional cu ora. Cu cat se face mai tarziu cu atat am chef mai putin spre deloc. Pe aceste considerente, cand suna ceasul dimineata am cel mai mare chef de munca. Dar exact atunci. Daca mi s-ar da ceva de facut imediat, dar imediat cum injur ceasul, as avea randament maxim. Dar nu. Nu-mi da nimeni nimic. Tot ce trebuie sa fac e sa ma ridic din pat, sa ma duc la buda sa fac ce am de facut, dupa care sa ma spal, apoi tre sa ma mai si imbrac, desi nu-i vad logica, pe urma bagajul. Bagajul inseamna laptop proprietate personala la pachet intru pisarea in sistemele blocate de muIT care fac ura de rasa. In special rasa torrent.

Dupa ceva timp ajung la serviciu. Inca mai am ramasite de Read the rest of this entry »

Advertisements

Posted in Din viata de zi cu zi, Povesti nemuritoare | Tagged: , , , , , | 5 Comments »

Compunere: Cum ati petrecut in ziua de 1 Mai?

Posted by credal on May 3, 2010


Compunere despre cum am petrecut ziua de 1 Mai

Posted in Din viata de zi cu zi, Povesti nemuritoare | Tagged: , | Leave a Comment »

Olimpiada la romani

Posted by credal on February 15, 2010


M-am trezit pe un stadion. De fapt am aterizat, m-am teleportat, nu stiu cum am ajuns acolo. Instinctul meu idiot m-a facut sa intreb niste persoane din jur ce se intampla. Au inceput sa rada si m-au sfatuit sa nu mai bag etnobotanice in mine.

Printre baloanele portocalii, ca erau multe, am reusit sa descifrez doua cuvinte: olimpiada si bucuresti. Dau sa ma uit repede la ceas, ca pe astia cu etnobotanicile lor nu merita sa-i intreb in ce an ma aflam. Numai prin faptul ca m-am uitat la ceas si nu la un dispozitiv de poate sa-mi duca nepotii la scoala m-a facut sa realizez ca nu sunt cu mult in viitor. De fapt nici nu eram in viitor, ca dupa ce-au disparut baloanele am reusit sa vad clar scris: Olimpiada de iarna Bucuresti 2010.

Pe un ecran in cealalta parte a stadionului erau afisate secvente ale calatoriei flacarii olimpice pe teritoriul tarii. Pe autostrada Transilvaniei onoarea au avut-o Berceanu si Boc. Calare pe o limuzina, unul tinand flacara, altul niste pene, zambeau mandrii, birutitori. Probabil ceva trofeu penele alea. Dupa vreo 40 kilometri si-au incheiat misiunea. Apoi ne era prezentata Elena Udrea, imbracata in costum popular, purtand o coroana de nuferi, ochelari de soare si o poseta roz. Pe un drum de tara la marginea unei paduri cu zambetul ei umplea lumea de caldura si bucurie. Fluturii zburau voiosi, veveritele topaiau din creanga in creanga in creanga incercand sa prinda un unghi bun. Caprioarele s-au oprit din ce stiu ele sa faca mai bine, si anume pascut. Pana si ramele au iesit la suprafata sa vada minunea ce s-a abatut asupra lor. Recunosc, mi-a dat o lacrima. Nu de alta, da’ pe scaunul de stateam un cui era iesit putin in afara. Putin, dar de ajuns sa ma imbucure cand m-am intors brusc…

Placuta vizionare mi-a fost intrerupta de aparitia pe stadion a Danielei Crudu care a spus ca va prezenta urmatorul numar. Barbatii din jurul meu isi dadeau coate mustacind. Pronuntia cuvantului numar le-a starnit ceva sentimente mai mult sau mai putin puternice.

Din inaltul cerului cobora incet tinuta de un cablu o zana, sau ceva costumat in zana. Era Andreea Marin. Dintr-o gaura in gazon isi facea aparitia o madama imbracata in costum mulat de diavolita. Era Andreea Radulescu. Si a inceput o lupta ca-n povesti. La ce ciorofleasca era pe jos, ne puteam bucura de o bataie clasica in namol de toata frumusetea. Spre dezamagirea tuturor, la finalul luptei nu s-au pupat de impacare. Au fost maturate pentru a face loc urmatorului numar.

Din doispe zari au aparut o droaie de gipane care aveau amplasate pe ele niste gratere cu mici. Un fum placut ne-a patruns narile si inimile facandu-ne sa dam in lacrimi de bucurie. Ar fi mers niste beri. Simbolice. Gipurile au micsorat viteaza, deoarece deasupra lor zburau niste ninjalai corciti cu betmeni cu pamatuf. A, erau popi ce sfinteau micii. Nu stiu daca a fost regizat sau nu, dar exact cand era filmat de aproape, un sfant parinte s-a dezechilibrat si s-a intors cu cracii la deal si poalele in cap. Pe chiloti se vedea clar scris ‘Bote’. Lumea radea.

A urmat o turma de oi, unele rosii, altele albastre in mijlocul carora statea falnic un Maybach. Pe Maybach, mai falnic decat el statea ranjind Gigi Becali in pozitia-i caracteritica: cu mainile in sold dand sacoul la o parte lasand sa i se vada buzunarele doldora de la pantaloni.

Cateva randuri mai jos l-am ginit pe Geoana, singur, fara dragostea lui. Radu Mazare era tot in Brazilia nestiind ce minunatie se intampla in tara lui. In tara asta a lui.

V-as mai povesti da’ mi-e ca v-am plictisit destul. In mare, au mai fost diverse si diversi, o nunta in direct marca nora pentru mama, Solcanu topaia de colo-colo, Cabral fugea de el, Zavoranca avea si ea ceva de impartit cu cineva, piticul porno dansa la bara, niste manelisti cantau acompaniati de Paula Seling, Dezbracatu’ lua interviuri…

Si a venit si momentul important al serii: aprinderea flacaroaiei. Onoarea i-a venit conducatorului tarii, Basescu. Pe un cal inaripat, imbracat in pelerina portocalie tricou alb cu dungi albastre sau albastru cu dungi albe si tichie de Donald, Traian se apropia incept de tortoaie. Era acompaniat de piesa asta.

Inchideti ochii si incercati sa va imaginati. Asa ceva de o frumusete paradisiaca ti-e dat sa vezi o data la 15 vieti de om. S-a oprit la 10 metri. Sa vezi coregrafia naibii, tinea 2 flacari in ambele palme ca un mutant X. Tot stadionul a amutit. Cu un calm de neimaginat, tintind cu ochiul al bun, a aruncat flacarile in tortoaie. O explozie puternica a dat nastere unei flacari mari, stralucitoare, in nuante de mov. Basescu a zis cu un ton grav: “Sa arzi bine”. Tot stadionul s-a ridicat in picioare ovationand. Geoana a lesinat…

Si cam atat ca m-am intors pe partea ailalta si m-am trezit fericit. Era duminica.

Posted in Povesti nemuritoare | Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 Comments »

Gandacul

Posted by credal on January 31, 2010


Ma trezesc si eu ca omu’, de dimineata pe la 13:03; ma duc sa fac un dus. In cadita de la dus isi facea siesta un gandac, carcalac, sau cum vreti sa-i ziceti. Bineinteles il iau la intrebari, intrebari capcana gen de unde ma-ta ai aparut. Imi zice ca nu stie, ca s-a lasat cu betii crunte aseara. Ma intreaba de scorul de la meci, ca dupa al doilea gol, implicit a patra halba de excrement  i s-a rupt filmul. I-am zis ca eu cu fotbalul mai rarut, da’ poate-mi zice ce-au facut Osulica cu Higgins in semifinale ca in pauza am dat pe un canal unde se lafaiau mandre doua tate si am uitat de snooker. mi-a zis ca nu-i place snookerul ca-i prea curat.

El parea cam suparat cum se uita cu ochisorii aia asa la mine; sau o fi avand doua gauri de cur, ca cu astia nu poti fi sigur niciodata. E suparat, ca in  ultima perioada, care o fi si aia, au cam ajuns delicatese, si, pula lui, e injosnitor sa fie mancati de oameni. De ornitorinci mai intelege, da’ oameni ?! Si nu stiu ce alianta vor sa faca ei cu japonezii si ce dracu mai zicea, ca incepuse sa abereze. Si-am inceput sa rad.  El cica sa nu rad ca imi demonstreaza ca au puteri nebanuite:

– la cat te-ai trezit azi?

– 13:03, ii zic

– 13 cu 3?

– 16, ma grabesc eu sa-i raspund, ca daca tot eram in direct mi-era sa nu ma fac de ras la profa mea de aritmetica de-a 2-a. Invatatoarea, adica.

– Bun. Acum, 16 cu 650?

– Pai de unde 650? incercam eu sa trag de timp, sperand ca tovarasa invatatoare se uita totusi la o telenovela, ceva.

– Atatea oua a fatat nevasta-mea ieri, ca i-am dat de i-au mers fulgii, nu gluma.

Cand am reusit sa aflu rezultatul, primul lucru care mi-era mai la indemana era sa intru in panica. Da’ mi-am pastrat sangele rece. Si-asa o sa murim in 2012, asa ca n-apuca sa ne futa robotii si gandacii.

Si am dat spre el sa-i rup capul, ca deja incepuse sa me enervezee. Stiu ca acum ma injura green peace-da ma-mii lor, da’ trebuie sa inteleaga ca asa e mersul naturii. Deocamdata. Si cand m-apropii mai bine observ ca era mort. Pula mea, chiar ca tre sa ma duc sa ma caut. Am ajuns sa vorbesc cu mortii.

Oricum prevad un viitor stralucit al acestei povesti:

Posted in Povesti nemuritoare | Tagged: , , , | 3 Comments »

Muci – Poveste suprarealistă

Posted by credal on October 30, 2009


Se spune că atunci când eşti răcit, ai febră şi eşti pe butuci cică o ia razna subconştientul şi visezi tot felul de ciudăţenii gen porno şi nu numai. Cel mai bine e să-ţi faci, de fapt să-ţi facă cineva o frecţie cu spirt, de preferinţă de sex opus sexului declarat. Persoana de sex opus, logic. Sau, dacă eşti atât de idiot încât să dai 100 lei pe o porcărie de sticlă de absinth cehesc făcut din alcool de 5 lei şi coloranţi şi arome de 3 lei şi un dop de căcat care nu stă închis şi mai şi citeşti nişte recenzii şi iţi dai seama mai apoi că nu-ţi place şi deci îţi rămâne juma de sticlă spre 6,5/10 din ea, poţi s-o foloseşti pentru frecţie…

1868. Undeva prin Colorado. Soarele lovea mai crunt ca niciodată nimicind tot în calea-i. Până şi transpiraţia se ascundea în locurile cele mai întunecate ale corpului. Băşeam, pardon, păşeam alene pe o poteca suspendată. Prăfuită, da’ suspendată. Mă şterg cu baticul pe care-l ţineam legat la gât. Batic cu Unirea Urziceni. Un vultur plana în dorul lelii. Recunosc, puţeam ca un hoit. Ajung la o intersecţie, opresc la semafor. Trece un boschet. Soarele lovea mai crunt ca niciodată nimicind tot în calea-i. Cred că se futu matricea ca butonul Escăi. Ceea ce n-am înţeles încă de la început e de ce naiba nu aveam cal. În ziua de ieri fără cal erai ca acum fără SUV în centrul Bucureştiului. Mă uit la mobil: 13:17. N-aveam acoperire. Am băgat un NFS Shift să-mi mai dezmorţesc degetele. Când să fac record observ o umbră ce se puse ca nesimţita pe mine. Ridic privirea, văd o placă de lemn pe care am reuşit să descifrez printre urmele de gloanţe şi bălegar de uliu: “DON’T GAMBLE WITH MARIJUANA! IN NEVADA: POSSESSION – 20 YEARS; SALE – LIFE!!”

Mă uit în stânga, chiar şi în dreapta pe principiul acţiune şi reacţiune. Totul era roşu parcă pudrat cu boia iute. Mă şi usturau retinele. Ăştia mai au nevoie de marijuana la cât praf de ăsta prizează? Păi da. Praful roşu, marijuana verde, se pot uita la filme 3D fără ochelari de uitat la filme 3D. Cum mă uitam eu aşa ca păcală, calc într-o groapa brusc şi instantaneu. Îmi fut glezna. Mi-o fut în sensul de mi-o scrântesc. Am intrat puţin în panică. Adică de coioţi mă mai feresc eu, mă descurc, da’ mi-e de Dr. Quinn. Vorba aia, cine dracu’ a mai pomenit medic femeie?

——

Am ajuns la o chestie pe care o firmă de idioţi analfabeţi care se ocupă cu subtitrările în România o numeşte ranch-ul. Adică o fermă, în pula mea. Atunci a fost prima data când m-am rugat din suflet: Dă doamne să nu fie a lui Mihai a lu’ Jack. Am avut noroc; era a lui Thompson. Hunter S. Thompson. Am băut o tequila, am tras o linie, am împuşcat nişte conserve am mai tras o linie şi dacă tot mi-am făcut curaj l-am întrebat:

– Tu ce faci când eşti răcit şi-ţi curg mucii?

– Mucii mei sunt high şi când eşti high n-ai cum să curgi. Eventual să zbori, să râzi ca boul, să-ţi tai un coi cu drujbă şi să-l foloseşti pe post de proiectil când tragi după barbiturice zburătoare.

M-am panicat. Nu ştiam ca există şi barbiturice nezburătoare. Am plecat lăsându-l râzând; mi-am zis că mai bine plec până nu începe să râdă ca după heliu şi, cine ştie, poate-i vine vreo idee şi vrea să-mi prizeze glanda pineală.

——

Ajung într-un oraş la fix tocmai când mi se descărca bateria. Găsesc barul. Un bărbat adevărat găseşte întotdeauna barul. Nu de alta da’ e poziţionat strategic, cam cum sunt pe la noi la sate Căminul Cultural şi Magazinul Universal. În faţa barului un şmecher ce sugea o scobitoare pe sub o pălărie, scruta orizontul. Cum m-am interpus între privirea lui şi linia orizontului, a început să scruteze la mine. Am făcut prostia să-l întreb ce face când ii curg mucii. N-am apucat să pronunţ al doilea i ca a scos din teaca o frumuseţe de Colt 1851 Navy din… 1853, logic. He, he, an bun.  Acum, cum eram noi filmaţi din lateral, pe aceeaşi linie se aflau privirea lui, ţeava de la pistol, eu şi linia orizontului. Probabil de aia a şi început să plouă cam cum ploua în Ultimul Samurai când Tom Cruise îşi lua la bâte în gură fără jenă de la un samurai cu coadă şi cu bâtă în mâna cu care-l lovea pe Tom Cruise când ploua în Ultimul Samurai. Indienii de după deal au încetat hora fericiţi. S-au pus la somn. Sa revin la nea scobitoare asta. Îmi zice, ţinând degetul pe trăgaci şi privindu-mă cu o mutră acrită: “Ce vrea pula mea, punk!” N-am avut curajul lui Bugs Bunny să bag dejtu’n ţeava pistolului şi să-l iau la mişto, deşi morcovi aveam destui. Dar nici el nu semăna cu Elmer sincer să fiu. Am luat-o la fugă spre pădurea din est sperând să-si dea seama ca n-are rost să-si consume vreun glonţ pe mine. Şi cum speram eu aşa nestingherit, am strănutat cu poftă, de m-au ocolit picurii de ploaie speriaţi. Prima dată când  strănut în timp ce fug. E foarte plăcut, mi-am înghiţit ochii…

——

Mă trezesc pe un pat cu faţa în sus. În jurul meu tot felul de sunete gen bip. Deschid ochii, rămân gură cască. Închid gura că se făcea curent. Întreb o asistentă unde mă aflu. Cică pe o corabie Enterprise sau ceva de genul asta. Vine doctoriţa, nu m-am panicat. Adică în secolul 24 cred că merge să fii doctor şi dacă eşti femeie. Îmi zice ca am doua variante:

– Ori îţi pun un dispozitiv ori un singur ochi, că aveam doi, da’ unu i l-am dat lui Colombo.

– Cordeluţă de aia să porţi tu cu mă-ta, merg pe pipăite, numa’ teleportează-mă naibii pe pământ că am rău de înălţime şi borăsc pe fii-tu minteni (adică imediat, în ardeleneasca de baltă). Da’ mai întâi aş mânca ceva.

– Pai cam ce?

– Salata de boeuf, că tot am simţit miros de portocale şi-mi dă senzaţie de Crăciun.

– Replicatorul nostru nu are aşa ceva în meniu, da’ se poate programa.

Mi l-au dat pe Data să mă ajute că cică e mai rapid. Şi a început calvarul. Nu nimeream reţeta ca la mama acasă. Am încercat tot felul de cantităţi, cu mai multă maioneză cu mai puţină, cu diferite tipuri de ouă, de găină, de struţ, de ornitorinc, de klingonian. Ba nu, fără ouă de klingonian că înnegresc maioneza. Apoi cartofi, morcovi, sute de tipuri din toată galaxia, mazăre mai verde, mazăre mai gălbuie, castraveţi muraţi în oţet, castraveţi muraţi în alt oţet, castraveţi muraţi în acelaşi oţet dar în alt borcan, nimic. N-am reuşit să găsesc reţeta potrivită. Da’ am reuşit să-l scurtcircuitez pe Data. Pula mea, nişte verze. După atâta salata m-a luat pe sub burtă. Mă duc la budă. Întotdeauna am fost curios cum au ăştia buzile. Simplu, budă turceasca adică te caci din picioare într-un sertăraş şi imediat după ce te caci se închide sertăraşul ermetic. Mai de parte nu mă interesează. Şi cum mă dihocam eu mai bine, răsfoind un Hustler din 2345 luna iulie având poziţia ca în Me, myself and Irene când se căca Jim Carrey la vecinul pe gazon, li se pune pata ăstora să mă teleporteze. Mârlanul de Picard. Totuşi am rămas cu un suvenir: o siglă de Oltcit.

——

Am aterizat pe un birou. Eram exact la ultima bucată. Terminasem. Mă şterg şi mă uit în jur. Eram în direct la Naşul la b1. El şi Cartianul. Vorbeau despre Ceauşescu. Ce coincidenţă! Atunci mi-am dat seama ca ceva nu era în regulă cu mine. Mâncasem stricat. Nu bag mana în foc, da’ am impresia ca visam. Plus ca nu ştiu, Naşul nu ţinea niciun pix/creion/cariocă în mână, iar Cartianul pronunţa cuvintele până la capăt şi vocalele rotund. Era prea de tot.  N-am apucat să mă panichez că deodată şi chiar instantaneu fereastra care dă în Calea Victoriei se transformă într-o fereastră stelară, numai că zeama aia prin care treci nu era albastră, ci roşie. Trec prin ea fără să stau pe gânduri lăsându-le o amintire consistenta: un rating nemai-întâlnit.

Fereastra stelară e ca poarta stelară şi are două părţi: o parte pe unde intri şi o parte pe unde intri de pe partea ailaltă. Şi mai şi ieşi, că n-ai încotro. Şi am aterizat, ca să zic aşa. Într-un lac mocirlos. De fapt poarta era pe fundul lacului. Eram plin de cacao. Nu ştiu cum naiba, dar exact când să scot capul, cam cum scoate crocodilul când pândeşte antilope suculente, în faţa mea (ca eram oarecum spre marginea lacului) vad ceva ce nici cu aparatul de sudura n-aş vedea. De fapt cu masca, mă scuzaţi dar e traumatizant chiar şi să-mi aduc aminte. Daca sunteţi cu inima sau ficatul opriţi-vă din citit. Erau aşa la vreo doi metri de mine două buci cam cât nişte lubeniţe de alea de +10 kile din sudul Olteniei. Mari şi verzi, acompaniate de nişte chiloţi de criza tip şireturi de culoare roz bombon puţin cam stingheri. Noroc ca aveam doar un ochi şi am scăpat de oroarea de a admira scena în 3D. Dar tot am leşinat…

——

Bineînţeles norocul ţinea cu mine, eram înfipt într-un rotisor mângâiat de flăcările şirete ale unui foc aţâţat. Norocul era că nu eram împuns prin cur spre gură ci invers. Mă forţez o dată, mă mai forţez o dată şi reuşesc să mă îndepărtez de foc. La o masă erau măgarul Măgar, Shrek, Pinochio şi Samurai Jack. Shrekoaia era la bucătărie. Dragoanca şi javra, adică motanul lipseau. Mă rog, nu e treaba mea. Măgarul cu nume de cod Donkey începe să facă glume pe seama mea. Atunci mi-am amintit ca mai am ceva mana rămasă de la ultima bătălie şi i-am tras un Haunt. Shrek s-a bucurat. Şi mi-am revenit. Adică acum eram ţepuşless. Eu m-am bucurat. Apoi mi-a zis că a fost de fapt o glumă pe care o fac cu turiştii şi n-au vrut să mă mănânce. Sa mă mănânce ei sau ţepuşa n-am mai întrebat, dar nu mai conta. Aflu că am picat la fix pentru clătite. Am lăsat ruşinea la o parte şi m-am pipăit. Eram ok, nu lipsea nimic. Când a venit Shrekoaia cu clătitele aburinde mi-am adus aminte că n-am luat desert după salata de boule. Mergeau la fix, trebuia să le laud:

– Shrekoaio, bune clătitele. Cu ce le-ai umplut ?

– Muci.

– Dă-te dreacu! dezaprob scârbit. Mucii lui Shrek?

– Nu bre, ai mei.

– Pai zi aşa, ca m-ai speriat.

Shrek râdea. Râdea şi râgâia. Apoi am dat-o pe ogrol, un fel de sake chilian da’ mai verde. Şi am început la poveşti. I-am zis Shrekoaiei ca e aiurea ca a lăsat-o pe nasoala aia de actriţă să-i împrumute vocea şi mi-a zis ca problema e mult mai complicată, ce implică şi petrolul care se va forma în mlaştina unde se beşeşte în voie. A da, şi mi-a mai zis ca muie lui Obama, dar asta aşa între noi.

– Aşteptăm primul căpcăun la preşedinţie, continuă discuţia.

– Ciudat, noi tot de ăştia avem parte, închei.

Şi, după ce am tras un pui de somn, am plecat. Bine, 5 pui, cam aşa. Şi mi-au dat o sticlă de ogrol de ăla, ca să fie la o adică.

——

Şi a fost. La o adică, două, nouă. Oricum, aveam spatele asigurat. Cu mine plecase şi Samurai Jack. Ogrol pentru el era ca apa de gură. El băga lejer sake cu embrion de raţă. Asta mi-a spus. Faza e că acum n-aveam nimic cu noi şi clătite n-am ştiut să luăm la pachet. Ne-a cam luat foamea după juma de zi. Eu mă uitam după arbori de pizza. Samurai Jack se pune pup lângă un boschet. Pup vine din englezescul poop şi e poziţia aia din care faci căcuţă. Căcuţă căcuţă, dar chiar aşa fără nicio jenă? Dar altceva se întâmpla cu el. Ochii trapezoidali în primplan. Sabia în primplan la 2,38 centimetri de perciuni. Începusem să aud o muzică de suspans în fundal. Apoi nările în primplan. Adulmeca ceva. Se ridica şi îmi prezice monosilabic: “Food”. Instinctul animalic şi-a făcut apariţia. A sărit din pom în pom, apoi în alt pom şi din nou în primul pom. Era macazul tras. Mai sare o data din pom de data asta pe cutia poştala şi de acolo direct călare pe skijet şi pe aici ţi-e drumul. A lăsat un munte de praf. Prin praf se zăreau nişte luminiţe intermitente. Ceva specie de barbiturice. Barbituricele clipiciose, barbiturix ochiopulis. Adică să-mi bag pula ce ochi au barbituricele astea. Am mai luat un gât de ogrol. Barbituricele au dispărut. Şi praful. Văd un fum ce se ridica. Probabil dacă mai stătea jos anchiloza de tot. Am uitat să precizez că eu în timpul asta eram deplasat, adică mă deplasam. Mă deplasam aşa ca în desenele cu pokemoni, în sensul că băteam pasul pe loc şi se mişca pământul sub picioarele mele. Şi fără să vreau am ajuns în apropierea fumului. La baza lui era un foc la marginea unui lac. Lângă foc cine să fie? Samurai Jack şi Bear Gryll. Mâncau veveriţe. Chip şi Dale. Dinţii lui Dale au fost folosiţi pe post de iadeş.

– Altceva de mâncare nu este p-aicea ? întrebam şi eu ca omul.

– Frate, zice Bear, vezi că e o şaormerie după colţ de unde mă aprovizionez eu înainte de filmare.

– Şaorma-o-aş pe mă-ta. Da’ o ciorbă nu este?

Aveau. Ciorbă de subburtă de Pluto. Nu m-am încumetat. Apare unul din înnorat şi întreabă dacă mai e mult până departe. Îi zic că imediat, să coboare nu la prima, la a doua staţie. Dispare în senin.

Se înserează pe nesimţite, nesimţitele de vis-a-vis. Şi cum eram aproape, s-a inserat şi la noi. Somn de voie. Un samurai adevărat doarme şi pe frunze. Eu am scos din rucsăcel patul cu jacuzzi, televizorul, dolcele şi frigiderul cu bere. Şi dă-i la meci. La fel şi Bear, ce pula lui, că doar nu-l filma nimeni. Şi fix în momentul când să-i spună că de fapt o minte aud pe unii strigând după Corneliu. Ajung la noi. Unul dintre ei ce pare a fi şeful se prezintă:

– N-aţi văzut pe unul chel în costumul din liceu de i-a rămas mic ?

– Costum cu batistă ?

– Da.

– Era unul mai încolo. Pescuia.

– Ce?

– Becuri.

– Şi?

– S-au spart. Vezicile.

– Dai o bere?

– Dau.

– Cât e scorul?

– Merge.

– Câştigăm ?

– Nu ştiu..

– Păi?

– Ce dracu să câştigam? Important e să nu luăm.

– Vorbeşti prostii.

– Păi bre, alea de vis-a-vis nu par răscoapte şi au şi un preţ decent.

– Nu, dragă, scorul la meci.

– A, păi zi aşa.

– Deci?

– Nu ştiu, că aţipisem şi m-am trezit pe acasă. Pula mea.

Uitasem să vă spun de bere. Pe meleagurile alea era o bere de-i zicea ‘Sesam’. Bună, nu ca la noi. Eram la a 4-a. Dar pe prima n-o pot uita; a fost cel mai greu de desfăcut. Berile erau la doză, normal. Şi mă chinui eu, mă chinui, şi până la urmă mă enervez şi-i zic una pe româneşte: “Deschide-te, futu-ţi Sesamul mă-tii”. Şi s-a deschis. Beam la bere şi meditam. Ce s-a stricat lumea asta! Nu mai sunt Sesamii ca pe vremuri, acum toţi cu figuri în cap. Până nu-i iei la sulă nu percutează.

Ăştia se făceau că dorm. Samuraiul şi cu saltimbancul. Corneliuseekerii plecară. Deodată trece vijelios o Dacie albă Break cu un mustăcios la volan şi număr vechi de Bucureşti. Au marcat ai noştri. Lumea doarme. Greierii sforăie. Dorm şi eu.

——

Mă trezesc în strănuturi. Nu ale mele. Samuraiul era nesimţitul. Un muc dădea să-i curgă. Nu a apucat să cada pe pământ ca pe nevazutelea am auzit sunetul ala de lovitura de sabie pe care o executa în 0,01537(4) secunde adică “huaiscea”. A tăiat mucul ca şi orbul din Furie oarbă bâzdâgania aia zburătoare. Bear s-a bucurat; avea micul dejun asigurat. Nu, nu mucul. Venise băiatul cu pizza.

După ce-am mâncat m-am dus în pădure să mă piş. Nu de alta, dar de buzile ecologice nu mă puteam apropria. Aleg un loc şi încep să urinez cu scopul de a mă pişa, dezmierdat fiind de razele de soare ce pătrundeau printre frunzele arborelui de cacao. Nu de ăla de face nessquick, ci de ala ex-plin de ciori. Când să scutur a doua oară, trece în fugă un struţ alergat de un inorog. Am luat-o şi eu după ei. Nu puteam rata asta, nu mai văzusem struţi în pădure până acum. Noroc ca aveam bicicleta cu mine. Dar n-am pedalat mult, nu din pricina că am obosit deşi e greu de crezut, ci fiindcă în stânga mea auzeam o melodie în depărtare. Părea cunoscuta. Descalec şi urmez direcţia muzicii. Se auzea din ce în ce mai tare, deci mă apropriam. Totuşi nu reuşeam să-mi amintesc piesa. Şi era repetitivă. Când ajung într-o poieniţă găsesc şi sursa muzicii. În mijloc era o fântână. De acolo se auzea. Mă apropii. N-avea apă. Nu era secată, ci era plină cu absinthe. Instinctul m-a făcut să mă arunc în ea. Instinctul ăsta e cam idiot, trebuia să-şi dea seama că puteam coborî cu găleata de 12:30. M-a cuprins bezna, melodia era deja asurzitoare; deschid juma de ochi că acum îi aveam pe ambii, mă uit lângă mine şi concluzionez: mi-aş pula în el mobil cu alarma lui cu tot. Sfârşit (cred).

PS: Am aflat ce lipsea la salata aia de boeuf: carnea de vitelor care sunteţi ca nu mi-aţi zis.

Posted in Povesti nemuritoare | 5 Comments »